AcumStiu.net

Povestea mâncătorului de păcate: omul plătit să spele sufletele

În Anglia, Scoția și Țara Galilor din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, când cineva se stingea din viață, familia îndurerată punea o bucată de pâine pe pieptul celui care s-a dus și îi cerea unui bărbat să stea drept în fața decedatului. Rolul lui era că-i preia celui decedat păcatele pentru a pleca neprihănit în viața de dincolo, fiind numit „mâncătorul de păcat”.

Familiile care chemau acest personaj credeau cu tărie că pâinea înmuiată în pâine absoarbe păcatele celui ce nu mai este și, odată cu pâinea, toate greșelile treceau la cel plătit să mănânce de pe pieptul trupului neînsuflețit.

Legenda spune că mâncătorul de păcat se îngreuna cu faptele rele comise de toți cei din sat pe care îi curăța înainte de înmormântare. În schimbul acestui preț spiritual, acesta primea câțiva lei din prezent.

Cine era mâncătorul de păcat?

De cele mai multe ori, oamenii care practicau acest lucru erau cei mai săraci oameni din sate pentru că pentru ei o bucată de pâine și un pahar de băutură însemna mai mult decât un suflet încărcat.

Această practică a început încă din anul 1680 și a supraviețuit până în zilele noastre, la începutul secolului XX. Mâncătorul de păcate se așeza pe un scaun, cu fața spre ușă. Familia îi dădea o monedă, pe care acesta o băga în buzunar. Apoi, primea o bucată de pâine pe care o mânca și o halbă de bere pe care o dădea peste cap. După aceste lucruri, mâncătorul de păcat se ridica de pe scaun și spunea: „Fie-i sufletul curat!”.

În Țara Galilor, mâncătorul de păcate era chemat la multe înmormântări, iar pentru cei care credeau în puterea acestui ritual, mâncătorul de păcat făcea o treabă murdară, dar extrem de necesară și utilă. Pentru ei, mâncătorul de păcat devenea mai rău decât cei care se stingeau din viață, mai ales pe măsură ce participa la tot mai multe înmormântări.

În anul 1800, mâncătorii de păcat au început să se împuțineze, ai ultimul om care avea această „meserie” a fost Richard Munslow.

Omul potrivit, la locul potrivit

Conform unui ghid de călătorii din secolul al XIX-lea, Richard Munslow a revigorat această practică, iar nu din disperare, ci de tristețe. Richard Munslow fusese un țăran înstărit, fără noroc pentru că toți copiii lui se stinseseră din viață. Trei dintre ei și-au pierdut viața într-o săptămână și, copleșit de durere, a devenit mâncător de păcate în speranța că așa își va ajuta copiii în viața de dincolo.

Datorită credințelor religioase din acea perioadă, lumea trata cu foarte mare seriozitate conceptul de „păcat” și mulți oameni erau pregătiți oricând să plătească pe cineva pentru a le curăța sufletul.

Mâncătorii de păcate, rivalii preoților

Dacă familia decidea să cheme un mâncător de păcate la înmormântare, acest lucru înseamna că preotul era scos din joc. De-a lungul deceniilor, pe măsură ce ocupația mâncătorilor de păcate a început să dispară, rolul preoților la înmormântare a fost restabilit.

Richard Munslow, ultimul mâncător de păcat, s-a stins din viață în anul 1906 și, chiar dacă a durat un secol, a fost primul mâncător de păcat care a beneficiat de o slujbă de comemorare care a avut loc în anul 2010.